Marele Pumn Rosu – Da Hong Quan


Marele Pumn Rosu – Da Hong Quan


Prefata

 

Artele de luptă cu şi fară arme au înflorit în China antică în jurul secolului VI i.d.H. După unii autori, menţionarea lor în diverse izvoare istorice ar fi mult mai veche, datând chiar din mileniul II i.d.H., însă tehnicile de luptă din acea vreme erau prea primitive pentru a putea fi încadrate în categoria artelor marţiale. Cronicile străvechi menţionează, de pildă, că războinicii purtau pe cap coifuri prevăzute cu coarne cu care încercau să străpungă, imitând mişcările taurului sălbatic sau ale cerbului.

Despre artele marţiale propriu-zise, nu se poate vorbi decât începând cu secolul VI i.d.H. Ele au fost dezvoltate în paralel în mai multe centre de iniţiere, devenite ulterior şcoli autentice sub conducerea unor experţi, unii dintre ei rămaşi în legendă prin forţa şi agilitatea lor extraordinară.

Desigur că imboldul principal al dezvoltării artelor marţiale a fost înfruntarea cu inamicul pe câmpul de luptă, motiv care explică importanţa acordată acestor discipline de către casta militară. În toate epocile istorice, pretutindeni unde s-a putut vorbi despre o armată constituită, în afara exerciţiilor tactice de luptă în grup, au existat şi preocupări importante privind dezvoltarea abilităţilor de luptă individuală. Importanţa antrenamentului individual de luptă era direct proporţională cu rangul militar, căpătând cu timpul caracter de obligativitate pentru promovarea în cariera militară. Este firesc ca în asemenea condiţii să fie organizate adevărate cursuri de iniţiere şi perfecţionare în metodele deluptă, care erau conduse de căpetenii cu experienţă şi veterani.

În China, în perioada amintită, apar tehnici rafinate de luptă. După o mie de ani de evoluţie datorată în principal năvălirilor mongole, una din disciplinele de luptă va primi numele de LONG HUA CHUAN, mai ştiinţifică şi mai rapidă, compusă din lovituri, prize, acţiuni articulare şi proiectări la sol, veritabil strămoş al ju-jits-ului japonez.

Caracteristica spiritului chinez de extraordinară răbdare şi detaliere din ce în ce mai fină a obiectului studiat va transforma tehnica primitivă de luptă în premizele unei arte care se va depărta treptat de scopul ei exclusiv militar. Retrăgându-se din armată, unii dintre experţi au continuat să practice în viaţa civilă artele de luptă, începând să iniţieze cercuri din ce în ce mai largi de adepţi. S-au pus astfel bazele unor metode de antrenament extrem de benefice pentru consolidarea corpului şi a spiritului.

În China secolului V d.H. se făceau cunoscute printre învăţaţi principiile gândirii daoiste exprimate într-o formă concisă de discipolii lui LAO ZI în lucrarea numită DAO DE JING (Cartea Căii şi a Virtuţii). Mesajul principal al lucrării este conlucrarea infinit subtilă dintre individ şi principiul universal numit DAO care semnifică Drum sau Cale. Pre¬ceptele filosofiei daoiste trebuie privite în spiritul în care au fost scrise, adică lumina practicii imediate, departe de orice speculaţii filosofice abstracte care decurg uneori abundent din textele vechi. Este foarte dificil de stabilit dacă experienţa spirituală chineză în cunoaşterea lumii şi a omului a început independent faţă de cea hindusă. Este însă sigur faptul că în timpul lui LAO ZI şi KONG FU ZI (Confucius) găsim destule trăsături comune între cele două culturi. Ca atare, în practicile spirituale daoiste au fost incluse şi exerciţii corporale a căror asemănare cu exerciţiile yoga hinduse nu pare să fie deloc întâmplătoare. Omul este sediul unei alchimii subtile a principiilor universale, a căror combinare şi folosire ţine de o artă secretă, cunoscută numai de iniţiatori şi transmisă din tată în fiu. Desigur că modestele noastre cunoştinţe despre elementele intime ale acestui proces nu ne vor putea permite să stabilim pe ce cale s-a produs simbioza dintre metodele de luptă ale experţilor militari şi principiile daoiste despre corp şi spirit, dar este cert că numai în urma acestei convergenţe de drumuri artele marţiale în plină formare şi-au căpătat fundamentul lor spiritual.

Natura exerciţiilor practicate în aceste şcoli necesita linişte şi calm, deopotrivă cu o viaţă cumpătată şi modestă, apropiindu-se mai mult de microclimatul social al templelor şi mănăstirilor, decât de agitaţia marilor centre urbane.

Metoda daoistă de cultivare a virtuţilor secrete a descoperit astfel, de timpuriu, că această concentrare mentală era favorizată de anumite exerciţii corporale.

În secolul I i.d.H., a fost creat primul stil autentic de WUSHU, numit ARTA MÂINII LUNGI.

În secolul III d.H., medicul HUA TUO, a cărui existenţă este de multe ori presupusă legendară din pricina sumedeniei de descoperiri şi invenţii medicale pe care tradiţia populară i le atribuie, se spune că ar fi făcut cercetări sistematice, observând comportamentul de luptă a cinci animale: tigrul, ursul, cerbul, maimuţa şi şopârla. El a extras de la acestea un anumit număr de atitudini şi mişcări de luptă care se regăsesc astăzi în majoritatea stilurilor de WUSHU, amalgamate cu cele provenite de la alte animale: şarpe, şoarece, cal, „călugăriţă". Tradiţia populară chineză a conservat de milenii existenţa fabuloasă a unui animal mitic, dra¬gonul. Prin dragon este revelată omului energia cosmică secretă a creaţiei şi aceasta a făcut ca acest animal fabulos să fie originea unui stil aparte de WUSHU, care îi poartă numele.

Sedimentarea şi fundamentarea de ultim nivel pentru latura spirituală a artelor marţiale a fost făcută odată cu impactul buddhismului în cultura chineză, impact care a avut loc în forma sa oficială în secolul VI d.H. prin intermediul misionarului buddhist Bodhidharma (în traducere „Iluminatul") care ar fi sosit în China din India de Sud, probabil din Ceylon, aducând cu sine importante manuscrise buddhiste ale doctrinei MAHAYANA (Marele Vehicul). Destinaţia finală a călătoriei sale a fost mănăstirea SHAOLIN (Pădure Tânără) pe malul fluviului Huang He, unde s-a retras până la sfârşitul vieţii în urma refuzului împăratului de a-i acorda dreptul oficial de a preda buddhismul pe teritoriul Chinei. Despre acest personaj legendar nu se cunosc prea multe detalii. S-au făcut nenumărate presupuneri legate de originea sa nobilă prin care ar fi venit în contact cu arta indiană a mânuirii armelor. Ceea ce este sigur, el a lăsat o puternică amprentă spirituală, care a impregnat toate artele marţiale ale Extremului Orient, stând la originea unui important curent din buddhism, CHAN (ZEN în japoneză).

înţeleptul a remarcat în timpul şederii sale la Shaolin că sănătatea şi vigoarea fizică a călugărilor erau serios şubrezite din pricina unei vieţi ascetice exagerate şi a pus la punct o serie de exerciţii destinate să le redea energia necesară progresului spiritual autentic. O parte din acestea au fost codificate sub forma unui exerciţiu de luptă numit Cele optsprezece mâini ale Arhatului (SHIBA LUOHAN SHOU).

Lui Bodhidharma i se atribuie experienţa spirituală unică de a fi rămas în meditaţie nemişcat timp de nouă ani, într-o peşteră la circa 2 km de templu, unde şi-a sfârşit viaţa.

După această perioadă, antrenamentele în mănăstire devin foarte dure şi sunt puse bazele unor noi tehnici de luptă, cu şi fără arme, cu ajutorul cărora călugării din Shaolin au devenit experţi de temut pentru eficacitatea lor în luptă.

Între secolele XII şi XVII mănăstirea a fost supusă unui neîntrerupt şir de atacuri din partea năvălitorilor mongoli, oferind ocazia locuitorilor ei să-şi arate măiestria, de data aceasta în condiţii de război.

Nu rare au fost situaţiile când un mic grup de călugări înarmaţi cu bastoane au reuşit să învingă un efectiv inamic de zece ori mai mare.

Cronicile vechi au păstrat numai o mică parte din istoria mănăstirii. una din sălile de antrenament ale mănăstirii, „Sala celor o mie de Buddha", care mai poate fi vizitată şi azi, poartă înscrise în pardoseala de piatră, sub forma unor adâncituri, urmele generaţiilor de experţi care s-au antrenat aici, lucrând ani de-a rândul aceleaşi şi aceleaşi exerciţii.

Testele pe care iniţiaţii ei erau obligaţi să le susţină erau dintre cele mai dificile şi foarte puţini reuşeau să le treacă cu succes. Examenul pentru obţinerea titlului de maestru era susţinut prin parcurgerea legendarului „Culoar al Morţii", unde iniţiatul era obligat să treacă prin încercări cumplite, pe viaţă şi pe moarte. Acestea se pare că se desfăşurau în întuneric complet, iar împotriva temerarului erau folosite toate armele posibile, sub formă de atacuri surpriză. Numai foarte puţini dintre concurenţi scăpau cu viaţă.

În secolul XVI, un tânăr pe nume Chen Yuan a devenit călugăr la Shaolin. Studiind ceea ce mai rămăsese din vechea metodă a lui PUDIDAMO (Bodhidharma), a găsit că sistemul era învechit şi se hotărî să-l revizuiască. Mai întâi, a extras din amalgamul de tehnici studiate doar şaptezeci şi două care i s-au părut fundamentale. Apoi, în continuare nesatisfăcut, a pornit într-un lung pelerinaj prin ţară în căutarea unui maestru dispus să-l ajute în încercarea sa de revitalizare a vechiului stil. într-un târziu, în sudul Chinei, găsi pe maeştrii Bai Yufeng şi Li Cheng, care au acceptat propunerea lui Chen Yuan. împreună cu ei, a realizat o sinteză de 170 de mişcări fundamentale de WUSHU, care au devenit noua bază a şcolii „externe" decursă din vechiul stil Shaolin.

Istoria reţine din această perioadă un episod legat de călugării-luptători de la Shaolin. Coastele de est ale Chinei erau atacate sistematic de piraţi japonezi care terorizau populaţia cu cruzimile lor. un număr de experţi ai mănăstirii au fost solicitaţi de provinciile ameninţate şi, în urma luptei care s-a dat, bandele de piraţi fură decimate. Această victorie răsunătoare a făcut ocolul întregii ţări, iar luptătorii de la Shaolin au devenit personaje de legendă.

De altfel, tehnicile studiate în acest prim focar al artelor marţiale nu au întârziat să se difuzeze în restul Chinei, ba chiar înafara perimetrului ei. în secolul XV, stilurile derivate din Shaolin trec în insulele Ryu-Kyu ale arhipelagului japonez, unde se combină cu stiluri de luptă locale, cu şi fără arme. Din această sinteză va rezulta, cinci secole mai târziu, Karate-ul nipon.

Două secole mai târziu, China trecu sub autoritatea manciuriană. Pretutindeni au luat naştere focare de rezistenţă împotriva opresiunii - mănăstirile, locuri de azil pentru şefii opoziţiei, erau în particular vizate de stăpânire, care le-a dispersat comunităţile cu forţa. Shaolin a fost atacat de trupe manciuriene şi, după o apărare disperată, a sfârşit prin a cădea în mâinile atacatorilor, fiind distrus. Conform tradiţiei mănăstirii, cinci dintre călugării-experţi au reuşit să fugă, asigurând supravieţuirea artei marţiale seculare, care a fost astfel scindată în cele cinci mari stiluri ale Chinei de Sud.

Între timp, în vasta mişcare de popularizare a artelor marţiale în China, încep să apară din ce în ce mai des stilurile interne. Bazate pe studiul energiei interne (Qi) şi evitând mişcările violente cu mare consum de energie din stilurile externe, ele s-au impus printr-o practică non-violentă, mai accesibilă pentru luptătorii dotaţi cu calităţi fizice mai puţin deosebite. Astfel, ia naştere în secolul al XlX-lea, în regiunea Beijing-ului, şcoala internă Baguachan, creată de maestrul Tong Haichuan, alături de stiluri mai vechi: Tai Ji Quan, Xing Yi etc.

Către 1920, sub regimul Guomindang-ului, asistăm la o primă tentativă de repunere oficială a WusHU-ului tradiţional în scena socială a ţării. Începând cu 1930 se desfăşoară primele întâlniri oficiale între experţi, dar dificultăţile politice ale ţării şi războiul chino-japonez au constituit o nouă frână a dezvoltării artelor marţiale tradiţionale.

Începând cu 1949, odată cu revoluţia comunistă chineză, artele marţiale tradiţionale au evoluat diferit. În Republica Populară Chineză au devenit mai degrabă o cultură fizică destinată unei largi pătrunderi în masele populare. Finalitatea urmărită de artele de luptă tradiţionale a fost, aşadar, schimbată radical. Există totuşi pe teritoriul Chinei Populare încă destui maeştri de o eficacitate redutabilă, dar accesul iubitorilor de arte marţiale la aceştia este dificil.

În Taiwan s-a menţinut, dimpotrivă, orientarea tradiţională, graţie marelui număr de maeştri. Aici sunt reprezentate toate stilurile şi numărul sălilor de antrenament este excepţional de mare. De asemenea, şcoli serioase de WUSHU pot fi întâlnite în multe locuri din Occident, în comunităţi de emigranţi chinezi, înfiinţate mai ales pe coasta vestică a Statelor Unite şi în Malaezia.


Cuprins

 

 

PREFATA        3

Caracteristici generale ale stilurilor „externe"                                   10

Componenta mental ă                                                                               10

Componenta fizică                                                                                      12

Elemente specifice stilului Shaolin Wushu                              16

Modul de antrenament                                                                              17

 

DESCRIEREA KINOGRAMELOR PARTEA I

Faza iniţială                                                                                                   21

I - Lovitură cu mâna în rotaţie:                                                              24

II - Lovitură cu rotirea corpului                                                             25

III  - Trei blocaje fără deplasare:                                                           25

IV  - Lovitură către cer în „poziţia călăreţului"                                  26

V - Tigrul vărgat îşi cuprinde capul                                                      27

VI - Rotirea corpului deasupra norilor...                                             28

VII - O singură lovitură de bici pe vârful muntelui                          29

VIII - Tigrul vărgat îşi cuprinde capul                                                 30

IX  - Pas cu piciorul stâng şi lovitură                                                    31

X  - Regrupare prin aducerea mâinilor                                                 31

XI  - Lovitură cu piciorul drept                                                               32

XII  - Cu picioarele în formă de cruce                                                 33

XIII   - Lovitură cu rotirea corpului                                                        34

XIV   Trei blocaje cu pas înapoi                                                              34

XV  - Lovitură spre cer în „poziţia călăreţului"                                 35

XVI  - Prinderea mijlocului cu două mâini                                          36

XVII  - încălţarea sandalei cu piciorul ridicat                                    37

XVIII  - Coborârea piciorului cu lovitură de cot                               37

XIX  - Rotire cu dublă lovitură în „poziţia arcului"                           38

XX  - Ridicând corpul, vântul pătrunde prin urechi                         38

XXI  - Lovitură cu piciorul drept                                                           39

XXII  - Lovitură frontală cu mâna ridicată                                        40

XXIII    - Rotirea corpului deasupra norilor...                                     41

XXIV   - O singură lovitură de bici pe vârful muntelui                    42

XXV  - Aşezat pe creasta munţilor                                                      43

 

PARTEA A DOUA

XXVI  De 3 ori „Culcat pe pernă cu rotirea corpului"                   44

XXVII  - Lovitura cu rotirea corpului                                                  46

XXVIII  - Trei blocaj e cu pas înapoi                                                  46

XXIX   - Lovitură spre cer din „poziţia călăreţului"                         47

XXX  - Dublă lovitură fulgerătoare

cu rotirea corpului şi mâinile în cruce                                                  48

XXXI   - Rotirea cotului cu ridicarea corpului                                   48

XXXII  - Dublă lovitură fulgerătoare

cu rotirea corpului şi depărtarea picioarelor                                      49

XXXIII    - Ridicând corpul, vântul intră prin urechi                         49

XXXIV    - Lovitură cu piciorul drept cu corpul înclinat                  50

XXXV   - Poziţia „călăreţului" cu coşul pe braţ                                51

XXXVI   - Piciorul aşezat pe fundul mării                                          51

XXXVII     - Un pas şi două lovituri                                                       51

XXXVIII  - înclinat spre stânga

cu picioarele în formă de foarfece                                                       52

XXXIX   - Lovitură fulgerătoare cu împingerea mâinii                  53
XL - Dublă lovitură fulgerătoare

cu rotirea corpului şi picioarele depărtate                                          53

XLI - Ridicând corpul, vântul pătrunde prin urechi                         54

XLII - Rotirea corpului cu „pas aruncat"                                           54

XLIII - Ridicarea corpului spre cer                                                     55

XLIV - Grupare cu flexiunea genunchilor                                         55
XLV - Ridicând corpul

cu gheara de tigru spre Pasărea Phoenix                                          56

XLVI - Rotirea corpului

deasupra norilor între cele şapte stele                                                 56

XLVII - O singură lovitură de bici pe vârful muntelui                   58

XLVIII - Aşezat pe creasta munţilor                                                  59

 

PARTEA A TREIA

XLIX - Trei lovituri cu „pas fals"                                                          60

L - Săritura tigrului pe un singur picior                                                62

LI - Triplă lovitură frontală                                                                      63

LII - Poziţia „călăreţului" oblic către dreapta                                    64

LIII - Rotirea corpului oblic spre stânga cu lovitură.                      65

LIV - Rotirea cotului stâng cu lovitură de picior                              66

LV - Lovitură de pumn                                                                             67

LVI - Retragerea corpului cu palmele întinse                                   67

LVII - Tigrul furios iese din peşteră                                                    68

LVIII - Lovitură cu ridicarea capului                                                  69

LIX - Regrupare cu lovitură la sol                                                        69

LX - Spiriduşul face o jonglerie                                                             70

LXI - Pas înainte cu blocaj                                                                      70

LXII - Tigrul îşi cuprinde capul                                                              70

LXIII - Tigrul se scarpină                                                                        71

LXIV - Tigrul flămând se repede asupra prăzii                               72

LXV - Grupare cu flexiunea genunchilor                                           72

LXVI - Ridicând corpul, vântul pătrunde prin urechi                     73

LXVII - Lovitură cu piciorul stâng, cu corpul înclinat                    73

LXVIII - Lovitura tigrului pe un singur picior                                   74

LXIX - Triplă lovitură cu picioarele apropiate                                  75
LXX - un pas înapoi deasupra norilor între cele şapte stele 77

LXXI - O singură lovitură de bici pe vârful muntelui                     78

LXXII - Aşezat pe creasta munţilor                                                    79

Poziţia finală                                                                                                 80