Marele Pumn Rosu – Da Hong Quan
Marele Pumn Rosu – Da Hong Quan
Prefata
Artele de luptă cu şi fară arme au înflorit în China antică în jurul secolului VI i.d.H. După unii autori, menţionarea lor în diverse izvoare istorice ar fi mult mai veche, datând chiar din mileniul II i.d.H., însă tehnicile de luptă din acea vreme erau prea primitive pentru a putea fi încadrate în categoria artelor marţiale. Cronicile străvechi menţionează, de pildă, că războinicii purtau pe cap coifuri prevăzute cu coarne cu care încercau să străpungă, imitând mişcările taurului sălbatic sau ale cerbului.
Despre artele marţiale propriu-zise, nu se poate vorbi decât începând cu secolul VI i.d.H. Ele au fost dezvoltate în paralel în mai multe centre de iniţiere, devenite ulterior şcoli autentice sub conducerea unor experţi, unii dintre ei rămaşi în legendă prin forţa şi agilitatea lor extraordinară.
Desigur că imboldul principal al dezvoltării artelor marţiale a fost înfruntarea cu inamicul pe câmpul de luptă, motiv care explică importanţa acordată acestor discipline de către casta militară. În toate epocile istorice, pretutindeni unde s-a putut vorbi despre o armată constituită, în afara exerciţiilor tactice de luptă în grup, au existat şi preocupări importante privind dezvoltarea abilităţilor de luptă individuală. Importanţa antrenamentului individual de luptă era direct proporţională cu rangul militar, căpătând cu timpul caracter de obligativitate pentru promovarea în cariera militară. Este firesc ca în asemenea condiţii să fie organizate adevărate cursuri de iniţiere şi perfecţionare în metodele deluptă, care erau conduse de căpetenii cu experienţă şi veterani.
În China, în perioada amintită, apar tehnici rafinate de luptă. După o mie de ani de evoluţie datorată în principal năvălirilor mongole, una din disciplinele de luptă va primi numele de LONG HUA CHUAN, mai ştiinţifică şi mai rapidă, compusă din lovituri, prize, acţiuni articulare şi proiectări la sol, veritabil strămoş al ju-jits-ului japonez.
Caracteristica spiritului chinez de extraordinară răbdare şi detaliere din ce în ce mai fină a obiectului studiat va transforma tehnica primitivă de luptă în premizele unei arte care se va depărta treptat de scopul ei exclusiv militar. Retrăgându-se din armată, unii dintre experţi au continuat să practice în viaţa civilă artele de luptă, începând să iniţieze cercuri din ce în ce mai largi de adepţi. S-au pus astfel bazele unor metode de antrenament extrem de benefice pentru consolidarea corpului şi a spiritului.
În China secolului V d.H. se făceau cunoscute printre învăţaţi principiile gândirii daoiste exprimate într-o formă concisă de discipolii lui LAO ZI în lucrarea numită DAO DE JING (Cartea Căii şi a Virtuţii). Mesajul principal al lucrării este conlucrarea infinit subtilă dintre individ şi principiul universal numit DAO care semnifică Drum sau Cale. Pre¬ceptele filosofiei daoiste trebuie privite în spiritul în care au fost scrise, adică lumina practicii imediate, departe de orice speculaţii filosofice abstracte care decurg uneori abundent din textele vechi. Este foarte dificil de stabilit dacă experienţa spirituală chineză în cunoaşterea lumii şi a omului a început independent faţă de cea hindusă. Este însă sigur faptul că în timpul lui LAO ZI şi KONG FU ZI (Confucius) găsim destule trăsături comune între cele două culturi. Ca atare, în practicile spirituale daoiste au fost incluse şi exerciţii corporale a căror asemănare cu exerciţiile yoga hinduse nu pare să fie deloc întâmplătoare. Omul este sediul unei alchimii subtile a principiilor universale, a căror combinare şi folosire ţine de o artă secretă, cunoscută numai de iniţiatori şi transmisă din tată în fiu. Desigur că modestele noastre cunoştinţe despre elementele intime ale acestui proces nu ne vor putea permite să stabilim pe ce cale s-a produs simbioza dintre metodele de luptă ale experţilor militari şi principiile daoiste despre corp şi spirit, dar este cert că numai în urma acestei convergenţe de drumuri artele marţiale în plină formare şi-au căpătat fundamentul lor spiritual.
Natura exerciţiilor practicate în aceste şcoli necesita linişte şi calm, deopotrivă cu o viaţă cumpătată şi modestă, apropiindu-se mai mult de microclimatul social al templelor şi mănăstirilor, decât de agitaţia marilor centre urbane.
Metoda daoistă de cultivare a virtuţilor secrete a descoperit astfel, de timpuriu, că această concentrare mentală era favorizată de anumite exerciţii corporale.
În secolul I i.d.H., a fost creat primul stil autentic de WUSHU, numit ARTA MÂINII LUNGI.
În secolul III d.H., medicul HUA TUO, a cărui existenţă este de multe ori presupusă legendară din pricina sumedeniei de descoperiri şi invenţii medicale pe care tradiţia populară i le atribuie, se spune că ar fi făcut cercetări sistematice, observând comportamentul de luptă a cinci animale: tigrul, ursul, cerbul, maimuţa şi şopârla. El a extras de la acestea un anumit număr de atitudini şi mişcări de luptă care se regăsesc astăzi în majoritatea stilurilor de WUSHU, amalgamate cu cele provenite de la alte animale: şarpe, şoarece, cal, „călugăriţă". Tradiţia populară chineză a conservat de milenii existenţa fabuloasă a unui animal mitic, dra¬gonul. Prin dragon este revelată omului energia cosmică secretă a creaţiei şi aceasta a făcut ca acest animal fabulos să fie originea unui stil aparte de WUSHU, care îi poartă numele.
Sedimentarea şi fundamentarea de ultim nivel pentru latura spirituală a artelor marţiale a fost făcută odată cu impactul buddhismului în cultura chineză, impact care a avut loc în forma sa oficială în secolul VI d.H. prin intermediul misionarului buddhist Bodhidharma (în traducere „Iluminatul") care ar fi sosit în China din India de Sud, probabil din Ceylon, aducând cu sine importante manuscrise buddhiste ale doctrinei MAHAYANA (Marele Vehicul). Destinaţia finală a călătoriei sale a fost mănăstirea SHAOLIN (Pădure Tânără) pe malul fluviului Huang He, unde s-a retras până la sfârşitul vieţii în urma refuzului împăratului de a-i acorda dreptul oficial de a preda buddhismul pe teritoriul Chinei. Despre acest personaj legendar nu se cunosc prea multe detalii. S-au făcut nenumărate presupuneri legate de originea sa nobilă prin care ar fi venit în contact cu arta indiană a mânuirii armelor. Ceea ce este sigur, el a lăsat o puternică amprentă spirituală, care a impregnat toate artele marţiale ale Extremului Orient, stând la originea unui important curent din buddhism, CHAN (ZEN în japoneză).
înţeleptul a remarcat în timpul şederii sale la Shaolin că sănătatea şi vigoarea fizică a călugărilor erau serios şubrezite din pricina unei vieţi ascetice exagerate şi a pus la punct o serie de exerciţii destinate să le redea energia necesară progresului spiritual autentic. O parte din acestea au fost codificate sub forma unui exerciţiu de luptă numit Cele optsprezece mâini ale Arhatului (SHIBA LUOHAN SHOU).
Lui Bodhidharma i se atribuie experienţa spirituală unică de a fi rămas în meditaţie nemişcat timp de nouă ani, într-o peşteră la circa 2 km de templu, unde şi-a sfârşit viaţa.
După această perioadă, antrenamentele în mănăstire devin foarte dure şi sunt puse bazele unor noi tehnici de luptă, cu şi fără arme, cu ajutorul cărora călugării din Shaolin au devenit experţi de temut pentru eficacitatea lor în luptă.
Între secolele XII şi XVII mănăstirea a fost supusă unui neîntrerupt şir de atacuri din partea năvălitorilor mongoli, oferind ocazia locuitorilor ei să-şi arate măiestria, de data aceasta în condiţii de război.
Nu rare au fost situaţiile când un mic grup de călugări înarmaţi cu bastoane au reuşit să învingă un efectiv inamic de zece ori mai mare.
Cronicile vechi au păstrat numai o mică parte din istoria mănăstirii. una din sălile de antrenament ale mănăstirii, „Sala celor o mie de Buddha", care mai poate fi vizitată şi azi, poartă înscrise în pardoseala de piatră, sub forma unor adâncituri, urmele generaţiilor de experţi care s-au antrenat aici, lucrând ani de-a rândul aceleaşi şi aceleaşi exerciţii.
Testele pe care iniţiaţii ei erau obligaţi să le susţină erau dintre cele mai dificile şi foarte puţini reuşeau să le treacă cu succes. Examenul pentru obţinerea titlului de maestru era susţinut prin parcurgerea legendarului „Culoar al Morţii", unde iniţiatul era obligat să treacă prin încercări cumplite, pe viaţă şi pe moarte. Acestea se pare că se desfăşurau în întuneric complet, iar împotriva temerarului erau folosite toate armele posibile, sub formă de atacuri surpriză. Numai foarte puţini dintre concurenţi scăpau cu viaţă.
În secolul XVI, un tânăr pe nume Chen Yuan a devenit călugăr la Shaolin. Studiind ceea ce mai rămăsese din vechea metodă a lui PUDIDAMO (Bodhidharma), a găsit că sistemul era învechit şi se hotărî să-l revizuiască. Mai întâi, a extras din amalgamul de tehnici studiate doar şaptezeci şi două care i s-au părut fundamentale. Apoi, în continuare nesatisfăcut, a pornit într-un lung pelerinaj prin ţară în căutarea unui maestru dispus să-l ajute în încercarea sa de revitalizare a vechiului stil. într-un târziu, în sudul Chinei, găsi pe maeştrii Bai Yufeng şi Li Cheng, care au acceptat propunerea lui Chen Yuan. împreună cu ei, a realizat o sinteză de 170 de mişcări fundamentale de WUSHU, care au devenit noua bază a şcolii „externe" decursă din vechiul stil Shaolin.
Istoria reţine din această perioadă un episod legat de călugării-luptători de la Shaolin. Coastele de est ale Chinei erau atacate sistematic de piraţi japonezi care terorizau populaţia cu cruzimile lor. un număr de experţi ai mănăstirii au fost solicitaţi de provinciile ameninţate şi, în urma luptei care s-a dat, bandele de piraţi fură decimate. Această victorie răsunătoare a făcut ocolul întregii ţări, iar luptătorii de la Shaolin au devenit personaje de legendă.
De altfel, tehnicile studiate în acest prim focar al artelor marţiale nu au întârziat să se difuzeze în restul Chinei, ba chiar înafara perimetrului ei. în secolul XV, stilurile derivate din Shaolin trec în insulele Ryu-Kyu ale arhipelagului japonez, unde se combină cu stiluri de luptă locale, cu şi fără arme. Din această sinteză va rezulta, cinci secole mai târziu, Karate-ul nipon.
Două secole mai târziu, China trecu sub autoritatea manciuriană. Pretutindeni au luat naştere focare de rezistenţă împotriva opresiunii - mănăstirile, locuri de azil pentru şefii opoziţiei, erau în particular vizate de stăpânire, care le-a dispersat comunităţile cu forţa. Shaolin a fost atacat de trupe manciuriene şi, după o apărare disperată, a sfârşit prin a cădea în mâinile atacatorilor, fiind distrus. Conform tradiţiei mănăstirii, cinci dintre călugării-experţi au reuşit să fugă, asigurând supravieţuirea artei marţiale seculare, care a fost astfel scindată în cele cinci mari stiluri ale Chinei de Sud.
Între timp, în vasta mişcare de popularizare a artelor marţiale în China, încep să apară din ce în ce mai des stilurile interne. Bazate pe studiul energiei interne (Qi) şi evitând mişcările violente cu mare consum de energie din stilurile externe, ele s-au impus printr-o practică non-violentă, mai accesibilă pentru luptătorii dotaţi cu calităţi fizice mai puţin deosebite. Astfel, ia naştere în secolul al XlX-lea, în regiunea Beijing-ului, şcoala internă Baguachan, creată de maestrul Tong Haichuan, alături de stiluri mai vechi: Tai Ji Quan, Xing Yi etc.
Către 1920, sub regimul Guomindang-ului, asistăm la o primă tentativă de repunere oficială a WusHU-ului tradiţional în scena socială a ţării. Începând cu 1930 se desfăşoară primele întâlniri oficiale între experţi, dar dificultăţile politice ale ţării şi războiul chino-japonez au constituit o nouă frână a dezvoltării artelor marţiale tradiţionale.
Începând cu 1949, odată cu revoluţia comunistă chineză, artele marţiale tradiţionale au evoluat diferit. În Republica Populară Chineză au devenit mai degrabă o cultură fizică destinată unei largi pătrunderi în masele populare. Finalitatea urmărită de artele de luptă tradiţionale a fost, aşadar, schimbată radical. Există totuşi pe teritoriul Chinei Populare încă destui maeştri de o eficacitate redutabilă, dar accesul iubitorilor de arte marţiale la aceştia este dificil.
În Taiwan s-a menţinut, dimpotrivă, orientarea tradiţională, graţie marelui număr de maeştri. Aici sunt reprezentate toate stilurile şi numărul sălilor de antrenament este excepţional de mare. De asemenea, şcoli serioase de WUSHU pot fi întâlnite în multe locuri din Occident, în comunităţi de emigranţi chinezi, înfiinţate mai ales pe coasta vestică a Statelor Unite şi în Malaezia.
Cuprins
PREFATA 3
Caracteristici generale ale stilurilor „externe" 10
Componenta mental ă 10
Componenta fizică 12
Elemente specifice stilului Shaolin Wushu 16
Modul de antrenament 17
DESCRIEREA KINOGRAMELOR PARTEA I
Faza iniţială 21
I - Lovitură cu mâna în rotaţie: 24
II - Lovitură cu rotirea corpului 25
III - Trei blocaje fără deplasare: 25
IV - Lovitură către cer în „poziţia călăreţului" 26
V - Tigrul vărgat îşi cuprinde capul 27
VI - Rotirea corpului deasupra norilor... 28
VII - O singură lovitură de bici pe vârful muntelui 29
VIII - Tigrul vărgat îşi cuprinde capul 30
IX - Pas cu piciorul stâng şi lovitură 31
X - Regrupare prin aducerea mâinilor 31
XI - Lovitură cu piciorul drept 32
XII - Cu picioarele în formă de cruce 33
XIII - Lovitură cu rotirea corpului 34
XIV Trei blocaje cu pas înapoi 34
XV - Lovitură spre cer în „poziţia călăreţului" 35
XVI - Prinderea mijlocului cu două mâini 36
XVII - încălţarea sandalei cu piciorul ridicat 37
XVIII - Coborârea piciorului cu lovitură de cot 37
XIX - Rotire cu dublă lovitură în „poziţia arcului" 38
XX - Ridicând corpul, vântul pătrunde prin urechi 38
XXI - Lovitură cu piciorul drept 39
XXII - Lovitură frontală cu mâna ridicată 40
XXIII - Rotirea corpului deasupra norilor... 41
XXIV - O singură lovitură de bici pe vârful muntelui 42
XXV - Aşezat pe creasta munţilor 43
PARTEA A DOUA
XXVI De 3 ori „Culcat pe pernă cu rotirea corpului" 44
XXVII - Lovitura cu rotirea corpului 46
XXVIII - Trei blocaj e cu pas înapoi 46
XXIX - Lovitură spre cer din „poziţia călăreţului" 47
XXX - Dublă lovitură fulgerătoare
cu rotirea corpului şi mâinile în cruce 48
XXXI - Rotirea cotului cu ridicarea corpului 48
XXXII - Dublă lovitură fulgerătoare
cu rotirea corpului şi depărtarea picioarelor 49
XXXIII - Ridicând corpul, vântul intră prin urechi 49
XXXIV - Lovitură cu piciorul drept cu corpul înclinat 50
XXXV - Poziţia „călăreţului" cu coşul pe braţ 51
XXXVI - Piciorul aşezat pe fundul mării 51
XXXVII - Un pas şi două lovituri 51
XXXVIII - înclinat spre stânga
cu picioarele în formă de foarfece 52
XXXIX - Lovitură fulgerătoare cu împingerea mâinii 53
XL - Dublă lovitură fulgerătoare
cu rotirea corpului şi picioarele depărtate 53
XLI - Ridicând corpul, vântul pătrunde prin urechi 54
XLII - Rotirea corpului cu „pas aruncat" 54
XLIII - Ridicarea corpului spre cer 55
XLIV - Grupare cu flexiunea genunchilor 55
XLV - Ridicând corpul
cu gheara de tigru spre Pasărea Phoenix 56
XLVI - Rotirea corpului
deasupra norilor între cele şapte stele 56
XLVII - O singură lovitură de bici pe vârful muntelui 58
XLVIII - Aşezat pe creasta munţilor 59
PARTEA A TREIA
XLIX - Trei lovituri cu „pas fals" 60
L - Săritura tigrului pe un singur picior 62
LI - Triplă lovitură frontală 63
LII - Poziţia „călăreţului" oblic către dreapta 64
LIII - Rotirea corpului oblic spre stânga cu lovitură. 65
LIV - Rotirea cotului stâng cu lovitură de picior 66
LV - Lovitură de pumn 67
LVI - Retragerea corpului cu palmele întinse 67
LVII - Tigrul furios iese din peşteră 68
LVIII - Lovitură cu ridicarea capului 69
LIX - Regrupare cu lovitură la sol 69
LX - Spiriduşul face o jonglerie 70
LXI - Pas înainte cu blocaj 70
LXII - Tigrul îşi cuprinde capul 70
LXIII - Tigrul se scarpină 71
LXIV - Tigrul flămând se repede asupra prăzii 72
LXV - Grupare cu flexiunea genunchilor 72
LXVI - Ridicând corpul, vântul pătrunde prin urechi 73
LXVII - Lovitură cu piciorul stâng, cu corpul înclinat 73
LXVIII - Lovitura tigrului pe un singur picior 74
LXIX - Triplă lovitură cu picioarele apropiate 75
LXX - un pas înapoi deasupra norilor între cele şapte stele 77
LXXI - O singură lovitură de bici pe vârful muntelui 78
LXXII - Aşezat pe creasta munţilor 79
Poziţia finală 80
