BUDO
În China, in sec.XII generalul YAOWEI creează stilul "ghearei de vultur", iar în sec. XIII călugărul taoist CHAN SAN FENG, prin studiile sale, creează bazele sistemului "intern" de KUNG-FU, în care se caută punerea în mişcare a energiei interne a corpului, cu scopul învingerii adversarului, spre deosebire de sistemul "extern" care îngloba toate stilurile de până la el şi care se baza exclusiv pe forţa musculară (exterioară).
În sec. XVI CHUEN YUAN, un tânăr călugăr de la mănăstirea SHAOLIN, dezamăgit că metoda de luptă lăsată de DA-MO decăzuse, se hotărăşte s-o revitalizeze.
După ce cutreieră China în lung şi în lat, descoperă doi maeştri: PAI -YU-FENG şi LI -CHIENG, împreună cu care stabileşte o nouă metodă de luptă, cu 170 de procedee codificate după care se întoarce la shaolin.
Noua metodă "externă" denumită SHAOLIN-SU-KUNG-FU (sau SHORINJI-KEMPO), îi face pe călugării dela SHAOLINsă capete o mare faimă de luptători în întreaga ţară.
Astfel, în sec. XVIII, când China este dominată de manciurieni, rezistenţa populară se grupează în jurul mănăstirii SHAOLIN. Trupele manciuriene distrug însă pe rând mănăstirile rebele, ultima cade SHAOLIN, dar câţiva călugări experţi scapă şi reuşesc să transmită mai departe "secretele" metodei de luptă. Astfel apar stilurile din China de sud: HUNG-GAR; CHOY-GAR; LI-GAR; MO-GAR.
În sec. XIX TUNG-HAI-CHUAN creează în regiunea Pekin stilul intern PAKUA. În 1900 are loc cunoscuta revoltă a boxerilor din SHANTUNG. Aceştia, cu mâinile goale, încrezători în eficacitatea metodelor de luptă tradiţionale, şi pregătiţi în secret pentru această revoltă, se ridicau împotriva colonialiştilor europeni înarmaţi cu arme de foc. Superioritatea acestora din urmă şi-a spus cuvântul în mod tragic.
Actualmente, în China se dă o mare atenţie Artelor Marţiale Tradiţionale, în scopul educaţiei fizice de masă, ca metodă de a asigura sănătatea populaţiei.
Vechiul termen de KONG-FU a fost înlocuit prin WU-SHU. Doar în Hong-Kong şi în Taiwan continuă să activeze o mulţime de şcoli tradiţionaliste, practicându-se aproape toate stilurile interne şi externe de KUNG-FU.
Să ne întoarcem în Japonia, unde budismul Zen pătrunde din China în sec. XII, aducând cu el metodele de luptă - cu mâna goală sau cu bastonul -(singura armă purtată de călugări).
Budismul este preluat şi de casta militară, samuraii, care vor duce mai departe prin BUDO ideea perfecţionării spirituale cu ajutorul Artelor Marţiale.
Samuraii puseseră la punct arta ju-jitsu, bazată pe tehnicile luptei tradiţionale japoneze: Şcoala de ju-jitsu "TAKE-UCHI", creată în sec. XVI este un astfel de produs autohton japonez.
Japonezii au creat Arte Marţiale proprii cum ar fi: KENDO (scrima); IAIDO (arta lovirii adversarului în momentul scoaterii săbiei din teacă); KYUDO (tirul cu arcul); JUD; şi în cele din urmă AIKIDO.
În insulele Okinawa (Riu-Kiu), din sudul arhipelagului japonez, se dezvoltă o artă a luptei cu pumnii, care va deveni Karate.
Motivul acestei apariţii a fost ura localnicilor contra invadatorilor - mai întâi chinezii în sec. XV şi apoi japonezii de la nord în sec. XVII.
De frica revoltei ocupanţii au decretat că populaţia civilă locală nu are voie să poarte arme. Băştinaşii au reacţionat, organizând societăţi secrete de rezistenţă, în care se practicau luptele cu mâna goală sau cu arme improvizate: furci, coase, lanţuri, etc.
Metoda locală TO-DE sau OKINA-WA-TE, îmbogăţită, desigur, şi cu tehnici de Kung-Fu, era de o eficacitate absolută şi rapidă; această metodă se baza mai ales pe lovituri date cu orice pane a corpului: pumni, coate, genunchi, degete, braţe etc.
Spre 1900 ara Okinawa-Te a ieşit la lumină şi a fost sistematizată cu scopul paşnic de a fi utilizată ca metodă de educaţie pentru tineret, în şcoli. Instructorii principali erau Ankoh-Itosu şi Kanruo Higa-onna.
Ei i-au format pe cei ce a-veau să introducă Arta în Japonia: Gichin Funakoshi şi Chojun Miyagi.
Gichin Funakoshi (1869-1957), intelectual de frunte, încă de la vârsta de 11 ani a studiat arta To -De. în 1916 organizează o demonstraţiela Kyo-to, apoi în 1922la Tokyo, fă-cându-i pe japonezi să descopere - cu surprindere şi entuziasm - arta luptei cu mâna goală.
El schimbă numele artei din To-De sau Te (mâna chinezească) în Karate (mâna goală) şi apoi în Karate-Do.
Stilul s-a numit Shotokan, după numele sălii din Tokyo unde era şcoala sa. între Jigoro Kano, întemeietorul Judo-ului, şi Funakoshi a existat o mare prietenie şi respect.
După Funakoshi, alţi instructori din Okinawa au sosit în Japonia -la Kyoto, şi arta Karate-do se dezvoltă puternic. De aici a fost răspândită în toată lumea. Alte stiluri din Karate-do sunt: Goju-Ryu (întemeiată de Chojun Miyagi şi continuată de Gogen Yamagughi); Shito-Ryu (întemeiată de Kenwa Mabuni); Wado-Ryu (întemeiată de Hironori Otsuka).
Artele Marţiale Japoneze au ieşit în "lume" datorită Judo-ului, care s-a răspândit primul în Europa şi în Statele Unite.
Jigoro Kano (1860-1938), licenţiat în litere, a unificat diverse stiluri de Ju - Jutsu şi a înfiinţat propria sa şcoală în 1882: KODOKAN, unde se preda Judo. El a organizat un sistem pedagogic de predare a diverselor procedee (gokyo), pe baza unor trepte de măiestrie, exprimate prin centuri colorate. Acest sistem a fost copiat de celelalte Arte Marţiale.