Despre kung fu şi wushu

Ce este Kung Fu? Ce este Wushu? Cum pot fi practicate artele marţiale? În ce constau artele marţiale chinezeşti? Vom încerca să dăm la o parte vălul de mister ce acoperă istoria obscură şi greoaie a artelor marţiale chinezeşti. Vom dezvălui pentru prima dată în limba română, crteva dintre secretele Kung-Fu-ului. Nu vă daţi bătuţi în faţa termenilor chinezeşti greu de pronunţat şi de reţinut. Noi i-am folosit pentru a fi utilizaţi de cătrei cei ce vor să aprofundeze.

Fofosindu-ne de surse originale chinezeşti, vom prezenta şi descrie tehnici elementare, saturi de mişcări, precum şi unele abilităţi, sau capacităţi pe care majoritatea oamenilor le consideră imposibil de realizat. La noi «fi ţară sînt extrem de puţini cei care au auzit de „Cele 72 de abilităţi de la Shaolin" sau de „Cele patru mari abilităţi din şcoala Wudang". Noi vom încerca în funcţie de modestele noastre cunoştinţe, să vi le prezentăm şi să vă descriem cîteva dintre ele. Toate acestea duc la obţinerea unor capacităţi deosebite, paranormale, aflate la mdemîna oricui este gata să practice ani şi ani de zile fără întrerupere.

În forma sa finală, ca şi în spiritul său, Kungfu nu reprezintă doar o tehnică de autoapărare, destinată a face din mîini şi picioare, nişte arme imbatabile. El este un mijloc prin care se poate atinge printr-o practică asiduă, un înalt nivel de eficienţă ia nivel fizic, o disciplină mentală superioară şi un grad considerabil de iluminare spirituală. El reprezintă o artă cu structură unică ce începe la nivelul fizic şi care se adînceşte treptat într-o filozofie profundă, influenţând în întregime comportamentul individului, dezvoltmd în practicant principiile unui caracter moral sănătos.

Lucrul ce trebuie clarificat mai intîi este definiţia Kung Fu-ului. Kung-Fu este un termen general însemnând măestria într-o artă, atingerea unui scop prin eforturi deosebite, prin multă muncă grea. Caracterul Kung (chinezii folosesc transliteraţia Gong) este compus din două caractere mai mici, primul însemnând ,.a lucra", iar al doilea „forţă, putere- deci a lucra din răsputeri, a munci din greu. Fu înseamnă pur şi simplu „om", deci persoana care lucrează neântrerupt şi atinge stadiul Kung Fu sau „Om abil", 'Om îndemânatic". Termenul de Kung Fu a fost folosit de chinezi pentru îndemânarea deosebită obţinută, nu numai în artele marţiale, ci şi în pictură, în arta culinară, în literatură ş.a. Acest termen, introdus de maeştrii luptători chinezi din vechime, pentru a desemna propria lor îndemânare. Kung Fu a devenit incorect cunoscut la noi ca modul de expresie a artelor marţiale, ca termen asociat cu înţelesul de ceva care are legătură cu sistemele chinezeşti de luptă. Termenul actual chinezesc folosit pentru desemnarea artelor marţiale este Wushu, termen ce se referă la arta militară, antrenamentul de autoapărare şi vitejie. Caracterul Wu este compus din două părţi, prima însemnând a opri,  a termina, iar a doua fiind pictograma unei suliţe. Caracterul complet simbolizează folosirea puterii militare pentru a înfrânge dezordinea şi violenţa şi restabilitatea liniştii cu armele. Caracterul Shu înseamnă artă sau tehnică. .Armele sunt ca şi focul - dacă  nu e stins la timp, el îl poate arde pe cel ce-l mânuieşte".

Această idee era folosită ca jurământ al artiştilor marţiali, care nu trebuie să-şi expună curajul şi vitejia doar pentru a face rău cuiva, ci numai pentru a-i ajuta şi proteja pe cei din jur, evitând pe cât posibil orice conflict. Nu este nici o ruşine să eviţi o luptă pe care ştii că o poţi cîştiga. în cazul în care lupta nu mai poate fi evitată, maestrul trebuie să-şi facă atacantul inofensiv, dar fără ură.

Wushu-ul îşi are începuturile în epoca primitivă, când strămoşii noştri se foloseau de arme pentru a vina sau pentru a se apăra de fiarele sălbatice. În conflictele tribale, uneltele lor de producţie deveneau arme. Experienţa i-a învăţat că în bătălii, pentru a-şi înfrînge duşmanii nu trebuiau să se mulţumească cu confecţionarea unor arme bune, ci mai ales să se menţină în formă şi să stăpânească arta războiului. Acest lucru i-a făcut pe oameni să înceapă studierea unor mişcări diferite, să privească mişcările unor animale de pradă, cât şi cele ale animalelor atacate. Deşi nu există mărturii istorice precise, specialiştii acceptă în general teza că rudimentele artelor marţiale îşi au originea în Asia şi au fost perfecţionate în China.

În urmă cu 7 000 de ani, exista în India un sistem de tehnici de luptă fără arme, în care se folosea pumnul strâhs, ca armă formidabilă. Aceasta era cunoscut ca Vajra-mushti şi era practicat de casta luptătorilor numită Ksatriya. De asemenea, în China, în jurul anului 2 674 î.C, după cum spune legenda, armatele faimosului împărat Galben Huang Di, erau bune cunoscătoarea ale unei forme de luptă care includea mişcări de luptă imitînd tigrul, maimuţa şi cocorul. în timpul dinastiei Shang (circa 1 523 - 1 027 î.C.) exista o formă de luptă corp la corp Jiaoli, luptă ce era înscrisă în timpul dinastiei Zhou (sec. 11-256 î.C.) ca sport militar, la fel ca şi tirul cu arcul şi cursa de care.

În perioada Statelor Combatante (403-221 î.C), existau numeroşi strategi care subliniau importanţa Wushu-ului pentru edificarea unei armate puternice. În Sunzi, cel mai vechi tratat despre arta războiului, care a fost tradus şi în limba română, mai multe capitole tratează „arta de a se antrena în luptă cu mâimile goale şi cu arme, pentru a fi sigur de victorie în caz de atac sau apărare". Printre maeştrii în arta mânuirii săbiei, care era folosită în acele vremuri, au existat şi un mare număr de femei. Una dintre ele, numită Yuenu, a fost invitată de împăratul Goujian pentru a-şi expune teoriile despre mânuirea săbiei, teorii ce şi-au câştigat o înaltă apreciere în acea epocă şi în generaţiile viitoare, în timpul dinastiei Qin (221-206 î.C) artele marţiale ca Shoubo (luptă) şi Jiaodi (în care adversarii luptau cu coarne de animale pe cap) puteau fi văzut ziua în diferite tipruri de forţă. 

Probabil că prima influenţă majoră în dezvoltarea artelor marţiale a fost exercitată de către Daoism. Fondat în anii 600 î.C, în forma iniţială ca învăţătură filozofică, a evoluat cu timpul într-un sistem complex de practici oculte care includeau: contemplaţie, exerciţii de respiraţie, tehnici pentru menţinerea sănătăţii şi căutarea misterelor vieţii, ale medicinei şi ale alchimiei interioare cu scopul obţinerii nemuririi. Foarte mulţi Da-oişti au devenit practicanţi iscusiţi în Wushu.

În timpul dinastiei Jin (265-439) şi a celor de Sud şi de Nord (420-581), a suferit atât influenţe daciste cât şi budiste. Ge Hong (284-364), medic şi filozof daoist, a îmbinat Wushu cu Qigong (exerciţii de respiraţie profundă), o importantă ramură a medicinei tradiţionale chineze. Teoria sa recunoscută şi astăzi era „abilitatea corporală îmbinată cu stăpînirea respiraţiei şi a energiilor interioare".