Despre Savate
De la un stil de lupta al zonei gri a porturilor din sud si a cartierelor rau-famate ale Parisului, francezii au facut tranzitia, pe o perioada de mai mult de un secol, la un sport de contact care a devenit o adevarata parte a patrimoniului national.
In secolul 18 batausii de strada din Marsilia tineau la mare cinste un complex de tehnici de picior (ipoteza asupra lipsei bratelor ar fi ca, de fapt, se utilizau frecvent nu pumni ci… cutite), denumit “chausson“, in traducere ad litteram – “pantof”. Mult mai complet, savate, provenit de la “Jo de la Sabato” (“jocurile de sambata”, denumite astfel intrucat luptele aveau loc sambata in suburbiile oraselor din sudul Frantei), a ajuns la Paris intr-o forma mult mai completa decat la origine. “Jo de la Sabato” era un sistem de lupta demonstrativ, unde doi adversari incercau sa-si atinga cu diferite tehnici de lovire orice punct aflat deasupra centurii. Savate, urmasul disciplinei, era un sistem mult mai pragmatic adaptat autoapararii, continand lovituri de brat (mai ales cu mana deschisa, pentru a evita ranirea pumnului pe craniu intr-o confruntare reala si fara reguli), proiectii, iar pegra pariziana i-a adaugat curand tehnici cu arme, dintre care s-au pastrat pana azi bastonul lung si cel scurt – “la canne“.
Surprinzator, burghezia bogata si chiar membri ai nobilimii se “contamineaza” de pasiunea pentru lupte, iar insusi Ducele de Orleans, viitorul rege Ludovic-Filip, devine la inceputul sec.19 elevul unuia dintre pionierii care au incercat unificarea tehnicilor intr-un sistem coerent – maestrul Michel Casseux. Parintele savate modern este considerat insa elevul acestuia, Jean-Antoine Charles Lecour (1808-1894), care si-a deschis o sala in Paris la data la care caderea imperiului lui Napoleon adusese francezii in contact cu trupele britanice si implicit cu practicantii boxului englez. O infrangere cruda din partea unui boxer il convinge pe Lecour sa integreze tehnica de lovituri de pumn in sistemul savate, producand de fapt unul din primele sisteme de lupta cu lovituri de pumn si de picior “confectie” integral “culta” (adica sportiva) din epoca moderna. Lecour a avut un mare succes in secolul 19, scriitori ca Teophile Gautier si Alexandre Dumas-tatal fiind entuziasti ai disciplinei si descriind-o in termeni elogiosi ca un sport al barbatiei din care au disparut elementele de brutalitate ale lumii interlope in favoarea tehnicii elegante.
La jumatatea sec. 19, savate, re-botezat “box francez”, se preda curent in armata. La sfarsitul secolului, Joseph Charlemont si fiul sau Charles devin pionierii transformarii boxului francez in sport national, iar la inceputul sec. 20 aceasta devine fapt implinit. Primul razboi mondial aduce din pacate o adevarata prabusire a savate, numerosi practicanti disparand odata cu teribilul conflict. In perioada interbelica, aparitia boxului britanic profesionist in varianta internationalizata a pus din nou in umbra boxul francez, iar dupa al doilea razboi mondial el era aproape pe cale de disparitie, redus la sub 1000 de practicanti. Cu toate aceste dificultati, sprijinul Federatiei de Judo (care a creat in 1972 un departament anex de box francez) a scos din nou savate din umbra, reusindu-se punerea la punct a unui circuit national si a catorva competitii internationale anuale.
Regulamentul prevede doua tipuri de competitie – “combat” (lupta), unde regulile se apropie de kickboxing, si “assaut” (asalt), unde contactul este limitat la atingerea adversarului, destinat mai ales dezvoltarii tehnicitatii sportivilor. Desi limitat ca popularitate in afara Frantei, savate a avut si continua sa aiba momentele sale de glorie. Nimeni altul decat Ernesto Hoost are o parte din traseul competitional legat de savate, devenind in anii ’90 unul din campionii mondiali. Numerosi alti kickboxeri, mai ales din lumea francofona, au palmares in boxul francez.
