Despre Wushu

Wushu

Desăvârşite de-a lungul evoluţiei istorice, artele marţiale (wushu) reprezintă una din preţioasele moşteniri ale culturii tradiţionale chineze. In cursul dezvoltării lor s-au conturat două aspecte esenţiale: aspectul tehnic şi cel teoretic. Latura tehnică este reprezentată de taolu (o înlănţuire de mişcări ce reprezintă o luptă cu unul sau mai mulţi parteneri imaginari) şi de lupta liberă ( sanda sau sanshou ), în timp ce partea teoretică a fost cea care a permis integrarea disciplinelor marţiale în cultură. Paralel cu cristalizarea sistemelor tehnice a crescut din ce în ce mai mult influenţa culturii tradiţionale asupra artelor marţiale, formându-se astfel baza teoretică a acestora. Au apărut tratate complexe, poeme filozofice care caracterizează diferite stiluri, lucrări ce prezintă de fapt esenţa acestora tipuri de practici. Pentru a fi înţelese, artele marţiale chinezeşti trebuie privite din perspectiva istoriei, pentru că formarea sistemelor sale s-a realizat de-a lungul unei complexe perioade istorice. In vechea Chină au existat trei medii principale în care s-au format şi s-au dezvoltat artele marţiale: mediul satelor şi al târgurilor, mediul militar şi mediul religios. Delimitarea acestora este formală, pentru că au existat numeroase întrepătrunderi şi influenţe reciproce.


Wushu-ul devine tot mai popular. Se spune că “în al treilea an de domnie al împăratului Wu (108 î.e.n.) a fost dată o demonstraţie de arte marţiale, iar oamenii de pe o întindere de trei sute de li au venit să o vadă” . In timpul dinastiilor Sui, Tang şi Perioadei Celor Cinci Dinastii se spune că “devenise un obicei ca orăşenii să se lupte şi să braveze, … în faţa unui public numeros care se strângea, lăsând uliţele goale” . Odată cu creşterea interesului pentru mânuirea armelor apar o serie de medii noi, unde folosirea acestora era răspândită diferit; în timp ce în dinastia Han era obişnuită printre militari şi cărturari, oamenii de rând o cunoşteau foarte puţin. Mai târziu, unele forme de mânuire a armelor au fost eliminate din practicile militare, ele dezvoltându-se ulterior printre oamenii din popor. De exemplu, începând cu dinastia Han de Est sabia a fost exclusă din rândul armelor folosite de armată, dar au mai rămas o mulţime de maeştrii care erau pasionaţi de folosirea acesteia. Din rândurile lor făceau parte şi unii învăţaţi. In “Cartea cea Nouă” a dinastiei Tang, se spune despre poetul Li Bai c ă “îi plăceau intrigile de la curte, dar era un adevărat maestru în mânuirea sabiei” .


Despre wushu-ul religios putem remarca mediul budhist şi cel taoist. Din punct de vedere al budhismului, leagănul artelor marţiale este templul Shaolin, unde călugărul Bodhidharma (? - 536 e.n.) a pus bazele unui sistem de tehnici necesare tuturor călugărilor ce meditau pentru a-şi menţine o stare bună de sănătate şi pentru a se apăra împotriva vicisitudinilor exterioare. Acest sistem, ce a fost obţinut prin observarea mişcărilor animalelor, a modului lor de viaţă şi prin integrarea acestora în mişcările deja existente de arte marţiale, a fost ulterior dezvoltat într-o multitudine de stiluri cu propriile lor caracteristici. Datorită vieţii spirituale, performanţele călugărilor din domeniul artelor marţiale au fost net superioare celor ale celorlalţi practicanţi, ce proveneau din alte medii. Acest lucru s-a păstrat de-a lungul timpului, punându-şi amprenta asupra nivelului artelor marţiale din întreaga Chină. Un alt mediu ce a contrabalansat performanţele şi nivelul wushu-ului şi al spiritualităţii de la Shaolin a fost cel ce s-a dezvoltat în muntele Wudang, considerat a fi leagănul artelor marţiale interne. In istorie, templul Shaolin a rămas ca locul reprezentativ al artelor marţiale externe ( Waijia quan ), în timp ce Wudang-ul a constituit simbolul stilurilor interne ( Neijia quan ).


Actualmente, în China se regăseşte împărţirea artelor marţiale în aceste două mari sisteme: stilurile externe ( Waijia quan ) şi stilurile interne ( Neijia quan ). In total se regăsesc peste 350 de stiluri distincte, dintre care putem remarca: Shaolinquan (boxul de la Shaolin), Changquan (boxul lung), Nanquan (boxul de sud), Taijiquan, (boxului principiului filozofic Taiji), Baguazhang (palma celor opt trigrame), Xingyiquan (boxul formei şi al voinţei), Dachengquan (boxul marii împliniri), Bajiquan (boxul celor opt extreme), Tongbeiquan (boxul maimuţei ce se retrage cu spatele), Houquan (boxul maimuţei), Zuiquan (boxul beţivului), Liuhequan (boxul celor şase închideri), Hongquan (boxul pumnului roşu), Taihuquan (boxul tigrului fioros), Shequan (boxul şarpelui), Yingzhuaquan (boxul ghearei de vultur), Yongchunquan (boxul eternei primăveri, cunoscut şi ca Wingtsun), Tanglangquan (boxul călugăriţei), ş.a.m.d.


Din punct de vedere competiţional, China a promovat stilurile Changquan, Nanquan şi Taijiquan, considerându-le ca reprezentative pentru situaţia wushu-ului modern. De asemenea este întâlnit ca sistem de sine stătător sistemul legat de lupta liberă ( Sanda sau Sanshou ). In trecut, acesta din urmă era practicat pe scară largă în forma “luptei pe platformă” ( Leitai ). La nivelul “luptei pe platformă” câştiga cel care rămânea în viaţă sau se mai întâlnea şi situaţia în care unul din parteneri se recunoştea învins. La nivelul luptei libere actuale ( Sanshou ), regulile competiţionale au foarte mare grijă de participanţi, promovând această disciplină în primul rând ca un sport şi de abia în al doilea rând ca o competiţie.